Hepatitele cronice sunt definite ca o inflamatie persistenta a ficatului cu durata mai mare de trei-sase luni, cu mentinerea valorilor transaminazelor crescute si a modificarilor histologice. Dintre cauzele de hepatita cronica amintim infectia cu virusurile hepatitice B sau C, hepatita autoimuna, hepatita de cauza medicamentoasa (incluzand tratamentul cu metildopa si izoniazida), boala Wilson si deficienta de alfa 1-antitripsina.
 
Hepatita autoimuna (HA) este o boala cronica de etiologie incomplet elucidata, mai frecvent intalnita la femeile tinere. Se caracterizeaza prin continuarea inflamatiei hepatocelulare si necroza si are tendinta de a progresa spre ciroza, cancer hepatic, transplant hepatic si moarte. Persoanele afectate sunt deseori pozitive pentru HLA-B8 si -DR3, sau HLA-DR4 pentru persoanele varstnice.

In peste 25% din cazuri, HA evolueaza asimptomatic sau sunt pacienti deja luati in evidenta pentru o alta patologie (infectia cu virusul hepatitic A sau cu virusul Epstein-Barr) sau expunerea la toxice si medicamente (nitrofurantoina), fiind depistata in stadii avansate insotite de complicatiile aferente cirozei hepatice, ceea ce impune necesitatea diagnosticarii active a acestor pacienti. A fost descrisa initial in 1951, ca o hepatita cronica a femeilor tinere, cu hipergamaglobulinemie care raspunde la corticoterapie. In 1956, s-a demonstrat prezenta in serul pacientilor a anticorpilor antinucleari (ANA), atribuindu-se denumirea de „lupus hepatic“). Ulterior, s-a aratat ca nu exista o legatura directa intre HA si LES, fiind doua entitati diferite; totusi, HA poate fi adesea asociata cu alte boli autoimune.

Timp de aproape trei decenii, sub tratament cu corticosteroizi asociati sau nu cu azatioprina, evolutia bolii a fost vizibil imbunatatita pentru pacientii cu hepatita autoimuna, prelungind supravietuirea. Aparitia imunoflourescentei si cea a tehnicilor de clonare moleculara au permis identificarea si caracterizarea moleculara a autoantigenelor hepatocelulare implicate in HA.

Debutul HA este de obicei cronic, de multe ori fiind diagnosticata cu ocazia unor analize de rutina, alteori debuteaza cu un episod de hepatita acuta (25% din cazuri), dar se poate manifesta si ca hepatita fulminanta; in acest ultim caz, se impune diagnosticul diferential cu insuficienta hepatica acuta.

In majoritatea cazurilor, tabloul clinic e dominat de simptome clinice nespecifice, ca oboseala sau artralgii. Angioame-paianjen (tumori benigne constituite din vasele de sange sau limfatice care apar la persoanele cu boli hepatice, datorita scaderii productiei factorilor coagulanti), hemoragiile digestive inferioare (HDI) si superioare (HDS) si aparitia icterului indica stadii avansate ale bolii autoimune hepatice. Afectarea autoimuna extrahepatica (tiroidita autoimuna, artrita autoimuna, sindromul Sjögren, vitiligo, glomerulonefrita autoimuna), hepatosplenomegalia si uneori ascita sunt comune si apar in toate stadiile afectarii hepatice.